Teologia Morala Ortodoxa - Staniloaie

Teologia Morala Ortodoxa Pentru Institutele Teologice

Vol II Spiritualitatea Ortodoxă

Părinţii Bisericii, când vorbesc de „simţirea minţii”, afirmă un contact direct al minţii cu realitatea spirituală a lui Dumnezeu, nu o simplă cunoaştere a Lui de la distanţă.

In capitolul 3. Spiritualitatea Ortodoxă şi participarea omului duhovnicesc la viaţa semenilor. Parintele Staniloaie spune

„Circulă opinia că spiritualitatea ortodoxă îndeamnă la un indiferentism faţă de viaţă, la o retragere din desfaşurarea ei, la un eshatologism prematur.”

„De fapt, lumea ni se prezintă într-un proces de de necontenită „parturiţiune eshatologică” , cum zice Maurice Blondel, în care fiecare parte este determinată de de întregul univers, determinând la rândul său întregul. ..

Ordinea spirituală şi fizică a lumii create se desfaşoară solidar, printr-o inter-influenţă care circulă în tot universul. Astfel fiecare persoană este responsabilă de desfăşurarea întregului univers fizic şi spiritual. Cel mai mic gest al nostru pune lumea în vibraţie şi îi modifică starea. Totodată existenţa fiecarei persoane şi a fiecarui lucru este mereu în funcţie de convergenţa factorilor produşi de desfaşurarea întregului. ... Niciodată acţiunea nostră nu se înfaptuieşte într-un cerc absolut închis.

Şi credem că astăzi , când civilizaţia tehnică a adus o mare varietate de activităţi noi în legătură cu natura, nimic nu ar impiedica pe omul credincios să-şi urmarească desăvârşirea chiar dacă exercită o meserie în legatură cu maşina.

Drumul spre desăvărşirea creştină nu exclude nici un fel de muncă, dar cere ca prin fiecare să se urmarească dobândirea virtuţilor. Nimeni nu trebuie să-şi închipuie ca munca pe care o face este un scop în sine. , ci are menirea sa-i infrumuseţeze firea cu virtuţile răbdării, ale înfrânării ale dragostei de semeni, ale credinţei în Dumnezeu şi, pe rând să-i deschidă ochii asupra rânduielilor înţelepte aşezate de Dumnezeu în toate.

Scopul ultim al muncii nu este atât desfăşurarea naturii cât dezvoltarea normala a latenţelor din om şi din semenii lui.

Partea a doua

Iluminarea

darurile Duhului Sfânt

1. 
   

Pană ce nu ne-am curăţit de patimi, nu se arată deplin darurile Duhului Sfânt.

Acestea sunt în primul rand daruri de luminare a minţii şi, tocmai de aceea, daruri de fortificare a ei în în orientarea spre Dumnezeu. De aceea ele îşi arată deplin eficacitatea numai cănd s-au dezvoltat suficient în noi puterile intelectuale, care colaboreaza cu ele.

Cunoasterea tainică în duh a depăşit „ruptura gnoseologică dintre subiect şi obiect”.

Omul crescut duhovniceste pe toate le raportează îndată şi continuu la Dumnezeu, prin toate contemplă pe Dumnezeu.

Sfinţii Părinţi socotesc identificarea lui Dumnezeu cu conceptul despre El, drept închinare la idoli, întrucât idolul e ridicare a aceva creat, la rangul Absolutului.

Teologia negaţiei nu e numai un act unilateral de, o simplă conştiinţă a neputinţei intelectuale de a cunoşte pe Dumnezeu, ci în ea se exprimă şi o simţire a necuprinsului lui Dumnezeu, o experinţă a Lui, care creşte pe masura urcuşului duhovnicesc al omului. Această „experinţă” a Lui care creşte pe masura urcuşului duhovnicesc al omului. Această experinţă poate fi exprimată şi în unii termeni pozitivi, dar prevazuţi cu corecturi care arată că nu e vorba de un înţeles obişnuit al lor. De exemplu se redă această experinţă ca „vedere” a lui Dumnezeu, ca „vedere” a luminii dumnezeieşti, ca simţire a Lui. Dar totdeuna se precizeză că e o lumină mai presus de orice lumină materială, o „simţire înţelegătoare” mai presus de orice simţire.

Teologia negativă departe de a pretinde renunţarea pentru totdeuna la conceptele raţionale, e dornică de o sporire a lor.

Orice progres în cunoaşterea proceselor fizice, biologice, spiritual umane din sânul creţiunii , înseamnă o nouă treaptă pe schela pe care teologia negativă, minată de o simţire a minţii, îşi aruncă o ochire şi mai adâncă şi mai cuprinzătoare în nemarginirea divină, care în acelaşi timp ea însăşi face posibilă înălţarea continuă a acestei schele.

Sfantul Dionisie Areopagitul:

Dumnezeu nu e suflet, nici spirit, nu e fantezie, nici imagine, nu are intelect, nici duh, nu e exprimabil, nu e gândit, nu e numar, ordine, marime, micime, egalitate, nici inegalitate, asemanare sau neasemanare, nu vede , nu e mişcat, nu se odihneşte, nu are putere, nu e nici putere, nici lumină, nu trăieşte, nu e viaţă, nici fiinţă, eternitate, timp, nu poate fi atins cu spiritul sau simţit: nu e ştiinţă, nu e adevăr, nici imperiu, nu e înţelepciune, unul, unitate, divinitate, sau bunătate…în genere nu e nimic din ceea ce ne e nouă sau altei creaturi cunoscut, el nu e nici existenţă nici neexistenţă, nici afirmare, nici negaţie fiindcă mai presus de orice afirmare e cauza desăvârşită şi unică a totului.

Noi ne rugăm să ajungem în acest întuneric supraluminos şi să vedem şi să cunoaştem prin nevedere şi necunoaştere pe cel mai presus de vedere şi de cunoaştere chiar prin a nu vedea şi a nu cunoaşte.